Atat de eu, pana la urma.

De cate ori nu m-au infasurat mii de cuvinte si n-au migrat in juru-mi val-vartej zeci de „te iubesc”-uri si de cate ori m-au incalzit spusele astea? Si de atatea ori trebuia sa imi atinga inima… Dar stai! Aia unde imi e? O caut si-o tot caut pipaindu-ma frenetetic pe tot corpul ca dupa maruntis in fata tonomatului de cafea in timp ce adrenalina imi mareste pupilele din ochii mei deja aproape negri si ma-ntunec, si ma-nec. Probabil am pierdut-o. Sigur am lasat-o pe vreun drum adiacent celuia care ma ghideaza si planuiesc in taina s-o ridic mai tarziu. Sigur asa am facut! Dar am un spatiu mic si vid in locul ei pe care tot tind sa-l umplu, din zorii zilei, pana pe la pranz, asa, cand ma obisnuiesc cu ideea ca nu-i si o accept, macar pe jumatate.
Cred cu seriozitate si impatimire ca am devenit o gurmanda tot din cauza ei. Nenorocita m-a lasat cu o pofta incomensurabila de a umple spatiul gol si culmea, s-a gasit ca la geneza sa se cazeze chiar langa stomac. O idioata!

Pornesc caldura pe 23 de grade Celsius si parca pometii mei incep sa prinda nuanta. Ii conturez usor turnandu-le un pahar de vin din care beau doar cateva guri, pentru ca nu-s in stare nici in cea mai poetica ori artistica stare a mea sa consum mai mult. Imi ajunge cat sa-mi imbat ochii si sa filtrez juma’ de realitate, reusind cu dibacie s-o spiralez pana-n adancuri, distorsionand-o si incalcind-o in asa mod incat orice comparatie cu brutul sau ar fi de prisos.
Si-ai crede ca-mi ajunge, macar cat pentru seara asta. Si jur c-as plange cu atatea lacrimi incat as imbata o intreaga tara imaginara plina de oameni insetati de sentimente si trairi, de atatea ori, incat le-ar ajunge pentru o viata. Si chiar as plange daca n-as fi atat de seaca, atat de lipsita de esenta care parfumeaza un suflet de om si atat de goala. Atat de eu, pana la urma.

Anunțuri

Eu stiu c-ai sa ma-nseli chiar maine…


Celei care minte

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine…
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert –
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!…
Continuă lectura

Scrisoare deschisa catre viitorul meu sot

Nu stiu pe unde hoinaresti acum, probabil iti furi ochii cate-o clipa dintr-o carte veche si privesti sfios ploaia de afara. Te cufunzi apoi la loc intr-un fotoliu de piele burgundy, ridicand usor din umeri si lasand gulerul mare al unui pulover crem din tricot si cu nasturi maronii sa iti atinga barba aia neglijenta de care ma voi indragosti fara sfarsit. Si poate bei un vin rosu si lasi ultima picatura sa iti sarute buzele moi, aceleasi buze pe care le voi saruta cu atata pasiune si iubire eu, intr-o zi. Ti-as spune sa ma cauti in caracterele feminine din romanele tale, insa momentan m-as confunda usor cu Thérèse Desqueyroux a lui Mauriac si nu vreau sa te sperii.

Ma vad strecurandu-ma prin spatele tau, imbaracata cliseic cu puloverul tau gri si cu vesnicele mele sosete mov. Am parul pe spate si il port ca de obicei, buclat lejer. Tu adori sa ma vezi asa, naturala si inglobata de mirosul tau. Ma vezi a ta. Si a ta voi fi, dar asteapta! Acum doresc doar sa iti soptesc cateva lucruri.

Imi aprind o tigara si te sarut cu dragoste sub ureche, spunandu-ti ca ador sa te vad atat de adancit in pasiunile tale. Si iti multumesc ca imi oferi timpul meu, e important pentru mine. Ai vazut ca sunt o pasare si „mai degraba mi-ai taia aripile decat sa ma tii intr-o cusca”. Ai spus-o chiar tu, in ziua in care te-am anuntat copilareste ca ma sufoci si ca am nevoie de o pauza de la tine. Esti matur si eu putin naiva. Ma privesti intotdeauna, chiar si in asemenea momente, cu ochii calzi si imi raspunzi in asa fel incat ma razgandesc pe jumatate. Si pentru asta te respect! Si te-as respecta o viata, doar te rog, sa ma atingi mereu la fel!

Am devenit dependenta de mainile tale calde. Si de mirosul tau. Si n-am fost veci mai fericita ca atunci cand ai inceput sa surclasezi si aerul, si cerul. La inceput, stii tu cand, atunci cand ai pus monopol pe timpul meu liber (si timpul meu „ocupat”, pentru ca nu-i ca si cum n-ai fi fost omniprezent in gandul si pe pielea mea). Atunci cand m-ai dus la tine acasa si mi-ai propus sa imi aduc cateva lucruri, treptat, pana mi le-am mutat pe toate. Atunci cand nu m-ai obligat sa fac cunostinta cu parintii tai si nu m-ai presat sa ti-i prezint pe ai mei. Atunci cand toate gesturile facute din complezenta le-ai aruncat pe geam. Cand am impachetat formalitatile si le-am facut cadou vecinilor.

Si m-am topit cand mi-ai spus ca singura ta religie este iubirea noastra. Cand am simtit cu adevarat ca n-am sa imi fac zile negre gandidu-ma ca va trebui sa imbrac o rochie alba, stupida de mireasa si sa rostesc o poezie prestabilita menita sa ne uneasca, vasazica. Mi-ai spus c-ai sa te casatoresti cu mine doar de dragul de-a-mi spune „sotie” si eu tie „sot”. Si ti-am spus ca vreau o rochie violet si pe tine te vreau intr-un pulover crem si-n tenisi… Sau in pantofii aia tip Oxford…

Ma vad iar. Imi apropii buzele fierbinti de ale tale si impartim ultimul fum din tigara. Ma vad plecand de langa tine si lasandu-te cu privirea in pagini ingalbenite, pentru ca iubim amandoi sa citim carti de la anticariat si nu pe cele noi. Te las cu mirosul lor si cu adierea vocii mele. Raman cu gandul la momentul cand ma vei auzi din nou si vei stii (tot nestiind de unde) ca sunt a ta. Si tu al meu.

Scrisoare, catre sotul meu!

…to be continued